lucianB spune:

nici mie nu imi sta in obicei sa impart nota dar sunt de acord si cu pretenu tau, adica daca tot vor egalitate…

Ana-Maria spune:

M-ai lovit direct cu articolul ăsta:))şi încă nu ştiu ce poziţie să adopt. De la primul meu prieten şi până în prezent, adică la al treilea, eu mi-am plătit consumaţia. Cu prietenul meu de acum sunt împreună de 1 an şi 9 luni în curând şi de atunci şi până acum, aşa am făcut, fiecare plăteşte ce consumă şi să îţi zic de ce – nu mă simt bine să îmi plătească el pt că mă simt într-un fel datoare; nu vreau să îmi strige vreodată că mi-a plătit nu ştiu câte consumaţii; cred că mi-ar sta un nod în gât de fiecare dată când aş zice că vreau nu ştiu ce apă/suc; pun problema şi aşa, poate n-are bani să îmi plătească şi mie, poate nu ştiu. Pe de altă parte, chiar am avut o discuţie în contradictoriu cu ai mei pe tema asta cărora li se pare normal ca el să plătească. Acum, chiar nu ştiu cum e bine sau corect.

Miscellaneous spune:

Da, si eu imi platesc consumatia de fiecare data cand ma intalnesc cu tipi. Insist chiar, nu imi place ca cineva sa faca asta. Mai ales cand e vorba de facut cinste, caut repede sa ma revansez. :)

Serginho spune:

Eu ma cert cu prietena cand e de platit ceva… ca ea tot imi da bani, iar eu nu-i iau…

VictorCh spune:

Dumneata esti SIGUR ca la cavalerism te refereai? Sau poate nu mai inteleg eu termenul de cavalerism, sau il inteleg altfel decat pareti s-o faceti voi… Pt dumneata (pt voi), cavalerismul masculin in relatia dintre un “mascul feroce” si partea muiereasca a speciei noastre depinde de natura relatiei instalate intre persoane? Ca altfel nu-mi explic discriminarea implicita continuta in fraza: “Nu zic de amice, zic de fete cu care sunt sau vreau sa fiu.”
Dumneata vrei de fapt sa te porti cavalereste, SAU vrei sa-i dai spaga ca “sa se lase”? Iar din partea lor privind lucrurile – te astepti sa se lase tratata cu cavalerism, SAU sa-si vanda farmecele?
“Pe vremea mea” eu consideram cat se poate de normal ca la prima “iesire” cu ea (in doi, nu “in gasca”) sa platesc eu, cu atat mai mult cu cat in mod invariabil ele asteptau (si SE asteptau) ca la acea prima iesire la un local (de orice gen) sa fie invitate, dar daca relatia continua exclusiv dupa acelasi “principiu economic” atunci consideram fie ca am plasat-o (si ea s-a lasat plasata) intr-o postura subordonata, de servitute, si in restul relatiei ma comportam in consecinta si ma asteptam ca ea sa procedeze la fel, “sa-si stie locul” (iar relatia nu putea avea viitor, ci numai un prezent placut pt mine), fie (daca “nu-si stia locul”) ca ma ia de fraier si incearca sa ma exploateze; in optica mea, faptul ca eu o platesc (indirect) si ea se lasa platita (la fel de indirect), desi nu o pune intr-o postura la fel de “delicata” ca in cazul in care o platesti direct, punandu-i banul direct in mana (sau in poseta, sau sub perna, sau pe masuta), TOT o pune in postura subordonata (ca doar cunoastem genul de relatie intre patron si angajat, intre platitor si platit), iar daca vrea sa fie tratata ca egalul meu si sa participe si ea la elaborarea deciziilor pt activitatile comune atunci sa faca bine si sa-si asume nu numai beneficiile si avantajele, ci si responsabilitatile (INCLUSIV cele financiare).
Nu e mai putin adevarat ca ramane perfect normal ca SI PT EA (EXACT ca si pt o amica sau chiar pt un prieten) sa platesc eu atunci cand eu fac invitia dar sa plateasca ea atunci cand ea “se cere” la local si sa impartim cheltuielile atunci cand iesim de comun acord. Iar felul in care este facuta aceasta “imparteala” a cheltuielilor depinde de gusturile si “nazurile” fiecaruia, precum si de raportul “posibilitatilor materiale” ale celor doi, si poate fi facuta fie in parti aproximativ egale (daca nivelele posibilitatilor si doleantelor sunt similare) fie isi plateste fiecare consumatia proprie daca unul din cei doi se considera instarit si are inclinatie (ba chiar pretentii) spre abundenta (iar daca posibilitatile ei sunt… “modeste”, dar eu TOT vreau sa ies cu ea la local, consider exact la fel de normal ca de fiecare data (sau aproape) s-o consider invitata mea (pe deplin, sau doar sa-mi asum o parte mai mare sau mai mica din nota de plata care i-ar reveni ei).
Avusesem – intre altele – o prietena care avea (de acasa) un “buget” fix (de o valoare oarecum fireasca, corespunzatoare varstei, imprejurarilor si “conditiei noastre socio-economice”) pt fiecare iesire (si se invatase sa se limiteze si sa se multumeasca cu cat isi putea permite din acea suma), dar discutaseram aceasta situatie si atunci cand ieseam consideram (amandoi) ca era ceva firesc sa ne orientam optiunile in functie de bugetul MEU disponibil, si fie sa contribui eu mai “generos” (in momentele mai “imbelsugate”), fie sa ne limitam la mai putin (sau chiar “sa-mi faca cinste” EA MIE) in momentele… “delicate”.
TOATA aceasta discutie consider ca are sens in perioada de inceput a relatiei – ulterior mi se pare mai firesc (si eu ASA procedasem) sa administram TOTI banii (ai amandurora) de comun acord (spre exemplu sa facem impreuna economii pt a face impreuna un concediu – mai mare sau mai “mini”).